ElsiEa’s Weblog


Fragmente Rupte (Pagina lu’ Sandu)

Aici incercam sa apara niste amintiri din copilarie… Sa vedem cum iese.

/later edit: merge bine, imi place de tipii astia de la wordpress, s-au gandit destept. Mai jos am sa va fac un fel de cuprins cu fiecare episod, puteti sa dati pe link-urile alea, sau din dreapta, sa alegeti fiecare subpagina. Am sa incerc sa postez zilnic cate un episod, pana raman fara material, sau pana-si face Sandu o amarata de pagina, sa si le posteze singur! Cum ar spune inculpatul: „A Livorno!”… sper ca am scris bine:

Despre Sandu

Cum n-am omorat cocostarcul!

Era deja sfarsit de mai, vara isi intrase in drepturi aproape in intregime, noi miroseam deja vacanta mare, timpul acela fara griji in care toata ziua esti la joaca de dimineata pana seara.

Stateam la ora de chimie cam a lehamite, cu coada ochiului ma uitam la Irina, se facuse foarte frumoasa, mai ales se si dezvoltase mult, corpul i se desfasura, devenise mai zvelta, si sanii, pe care cateodata cand se apleca ii admiram cu gura cascata prin gaura care se facea la gat, ii crescusera arcuind in varf un sfarc roz si pur. Insa acum aveam alte prioritati, imi trebuia niste HCl in stare cat mai pura, iar in cutia pentru experimente din clasa, HCl era niste zeama nefolositoare. Stiam totusi ca proful ascundea in laborator cele mai rare si mai extraordinare substante. Asa ca asteptam cu sufletul la gura ca clopotelul sa sune, si in timp ce proful punea absentele si folosind si harmalaia sa ma strecor si sa fur sticluta cu HCl concentrat. Totul a decurs cum imi planificasem, ba chiar nici un coleg nu m-a observat, am deschis incet dulapiorul, am citit atent ce scria pe fiecare sticluta, am luat doar ce-mi trebuie, invatasem ca nu trebuie sa fortez nota. Am inchis usita la loc, si am dat sa ma strecor afara, insa atentia mi-a fost atrasa de cheile care erau in lacatul dulapiorului, erau chei duble. M-am intors si fara zgomot, ca tot terminasem Winetou de citit, am scos cheia de rezerva si am strecurat-o in buzunarul pantalonilor.

Am iesit rapid din scoala, si am luat-o catinel din urma fetelor, care chicotind aratau ceva in directia mea, eu le zambeam si dadeam cu spitul in pietre, ridicand un nor de praf, pana am ajuns la strada unde fetele coteau spre stanga, iar eu trebuia sa fac dreapta. Am intetit pasul, azi voiam sa-mi fac mica bomba cu hidrogen, de asta imi trebuia HCl in stare cat mai concentrata, strangeam sticluta pretioasa in buzunar, cand vad ca in intampinarea mea vine directorul scolii, tata, politistul si primarul. Toti aveau niste mutre destul de infioratoare, in gand imi venise ideea ca deja m-au descoperit, in stanga era niste mohor unde ma gandeam sa arunc sticluta. Apoi dupa ce in mana tatei mi-am descoperit inventia mea in forma de pusca, facuta dintr-o pompa de bicicleta un elastic puternic si niste scanduri pe post de pat de pusca, mi-am dat seama ca alta e povestea. Distanta dintre noi era cam de 40 de metri, decizia cruciala era daca sa stau sau sa ma astern pe fuga. Pe la 25 de metri mi-am dat seama ca daca fug, din start cade prezumtia de nevinovatie, asa ca mi-am adaugat pe fata o mutra de infantil inocent care se intoarce cuminte de la scoala.

         Tu-ti biserica ma-ti de copchil! ma intampina directorul scolii, dar dupa ce taica-miu ii arunca o privire incruntata, se opreste insa din poveste. Tata insa ii da mai departe:

         Hristosu ma-ti, d’apoi de asta te cresc eu mah, stai sa vezi ce toc de bataie mananci acasa.

Directorul m-a apucat de o mana, iar taica-miu m-a apucat de obraz. Puteam foarte usor sa ma smulg din stransura lor, insa mi-am dat seama ca situatia este foarte grava, niciodata oricare boroboata as fi facut nu ar fi atras atentia primarului, ultima data cand l-am vazut in asemenea momente incriminatorii a fost cand impreuna cu Chioru ii furasem tractorul si-l abandonasem intr-un lac, de mentionat ca nu pe fund. Deci am decis sa stau cuminte, ba chiar si sa scap 2-3 lacrimi sarate, si sa repet intr-una:

         Eu nu am facut nimica. Dati-mi drumu’, eu nu am facut nimica.

         Cum mah? Da cine a ucis cocostarcul, uita-te ce am scos din el, si pe fundul palmei invelit in plastelina era un mic cui de 10.

Astfel de gloante foloseam si eu cand vanam pisicile lui mos Irimia, vecinul dinspre nord, dar in mod obisnuit, faceam mici alice din plastelina pe care le insiram pe un carton dupa care le bagam in frigider, ca sa devina tari ca piatra.

Am luat cuiul si savant am exclamat :

         Asta nu e glontu’ meu! Dupa care am primit capac dupa ceafa din partea directorului, totusi cu dezacordul tatei dupa cum se vedea

         Da al cui e? Nu manca cacat, ca te stiu eu, cine mai are pusca ca a ta? maine la scoala la careu sa-i spui pe toti, eee las-ca vedem noi maine la scoala, incepu sa scuipe vorbind din toti bojocii directorul scolii.

Secretul armei mele il mai aveau inca 6 alti baieti, nu l-am vandut scump, 2 brichete cu gaz, un cutitas cu deschizator de bere, un glont de Kalashnikov, o insigna cu inscriptia „Tinerii cercetasi” si un abtibild cu o masina galbena pe el.

Ca un facut 5 dintre ei si-au construit-o sub supravegherea directa a mea, adica un pic de responsabilitate tot ma apasa pe umeri, insa printre ei insa se afla si fiul politistului si fiul primarului, cu care ma inhaitam si la alte trebusoare.

         Apoi, pusca d’asta are Costea, Ioane, Misu si …incepusem eu sa enumar in fata lor, nu stiu de ce dar nu voiam sa fac aceasta numaratoare la careu in fata la toata scoala.

         Si Costea are? Se lovi politistul peste frunte

         Ioane? Care Ioane? Facu primaru nedumerit

         Fi-tu’!

         Dumnezaii mamii lui, d’apoi il ucid cu mana mea, mah si i-am luat fel de fel de jucarii, da chiar si orga i-am luat, sa stea in casa sa se joace. Nu, el sa iasa afara si sa se impuste cu toate haimanalele. Ha tu-i dumnezeii mamii lui, facu primaru necajit dintr-odata.

Directorul scolii dupa ce auzise enumerarea mea parca imi mai slabise mana din stransoare, ba chiar intr-un sfarsit mi-o elibera de tot.

         Dar ce s-a intamplat? Facu-i eu scuturandu-mi camasa parca vrand sa scap de cutele pe care mi le facuse directorul cu stransura lui.

         Eee, ce te faci ca nu stii, drac impielitat, azi dimineata cocostarcul nostru, cel de-si facea cuibul langa magazin, a fost gasit mort langa stalp jos. Era impuscat, si in piept i-am gasit asta, si-mi baga iar sub nas palma intinsa cu micul glont improvizat.

         Si avea si pui, bombani tata, ce idioti, oare ce lepra l-o fi impuscat?

         Eee, iacata-l, drac de copchil, cum il aflu il exmatricolez.

Directorul scoase o tigara, apoi ii servi pe toti, tata cu primarul il refuza, ei nu fumeaza, desi eu cu Ioane fumam si frunze de nuc daca gaseam. Apoi scarpinandu-se in cap adauga:

         Amu am ramas orfani, crezi ca mai vine alt cocostarc aici, cine o sa creasca puii, ca daca-i omori cocostarcul, cocostarca pleaca sau se omoara si ea.

         Dumnezeii mamii lui de copchil, mai concuziona politistul, ia stai asa, ca nu ai zis cine mai are.

         Pai si Mircica are tot ca a mea.

         Mircica a lu’ Pruteanu, al invatatoriu de educatie fizica?!

         Ihi!

         Ia hai mah ca asta are casa aici la colt.

Toti s-au pornit cuvantand si cu pumnii in aer, directorul scolii insa nu uita sa ma agate si pe mine de-o aripa, tarandu-ma dupa el.

In fata portii lui Pruteanu insa toti s-au oprit, la poarta era agatat un lant semn ca stapanii nu sunt acasa.

         Aa, am uitat ca au plecat la nasi in Bravicea, dar maine trebuiau sa se intoarca.

         Veniti maine la scoala.

 

Dimineata la 9 stiam ca se face careul scolar, la etajul 3 unde coridorul datorita arhitecturii moderne a cladirii, devenea foarte larg. Imi simteam mainile reci, iar parul dupa ceafa imi transpirase, desi ma aflam nevinovat.

Clopotelul sunase de trei ori semn ca incepe aranjatul claselor pentru careu. M-am bagat printre ultimele randuri insa diriginta m-a apucat de guler si ma tragea langa ceilalti sase. Nu m-am impotrivit, insa pe drum am piscat-o de fund pe Irina, care mi-a dat o palma zgomotoasa, diriginta neintelegand conflictul m-a impins brusc intre ceilalti.

Toti stateau cu capul plecat, mai toti deja stiau de la romana ca capu’ plecat sabia nu-l taie, desi nu prea eram siguri de asta.

         Bah care-i faza? De ce ne-a chemat numai pe noi?

         Shht, taci acolo? Facu adjuncta.

Apoi transpirat, stergandu-se cu o batista maro, apare si directorul, primarul, politistul, tata si tatal fiecaruia dintre cei sase, un pic speriati, dar asteptand amarati sentintele.

         Ieri, dimineata, pe la …

         Noua, dom’ director, noua, se baga iar adjuncta, care deja ma enerva, si imi promisesem sa-i sparg becul de la stalpul de la poarta cand ma intorc.

         Pe la ora noua , o mana criminala, si cu degetul aratator grasut a aratat inspre noi, a omorat emblema satului, simbolul nostru national, cel care ne aducea noroc si

         Belsug, dom’ director, belsug.

         Da, noroc si belsug, toti adultii la orice cuvant mai accentuat de catre director dadeau din cap, pe cand elevii chicoteau si se impingeau in randuri.

Au omorat cocostarcul nostru de la magazin!!!

Desi directorul credea ca vestea ii va soca pe multi, totusi informatia se aflase in sat mult mai devreme, si venise multa lume la judecata noastra. In spate se zareau mutrele taranilor incuntate, pentru care dupa cum zicea si directorul, cocostarcul intr-adevar era un simbol al satului, un sat care are cuib de cocostarci e un sat mandru, un sat implinit.

Ce-i drept, cocostarcul care ducea un strugure de poama, era o emblema cunoscuta pe sticlele de vin fabricate nu doar la noi la fabrica de vin din sat, ci si in toata Moldova.

      –    L-au omorat criminalii si ucigasii istea! Dupa ce a rostit asta, mai toti din randurile celor sase au inceput sa planga, sau sa se smiorcaie, ba chiar Misu a inceput sa raga, si sa strige dupa maica-sa.

Din toate partile se auzeau exclamatii pline de ura, simteam privirile manioase atintite asupra mea, le simteam pentru ca priveam in podea.
– Daca se afla ca e al meu, il omor in bataie, eu l-am facut, eu il ucid, facea politistul inciudat.

Nu mai auzeam zgomotul din jur, voiam sa lesin, sa nu mai aud nimic, am ridicat capul sa privesc in jur, insa vedeam totul ca printr-o sita. Apoi dintr-o data darul vederii mi s-a ascutit brusc, insa nu auzeam decat niste sunete asemanatoare pleoscairii vaslei cand o afunzi in apa. Vedeam pe director care vocifera imprastiindu-si balele in stanga si dreapta, si impungand aerul cu degetul in directia noastra, adjuncta cu sprancele incruntate ii dadea dreptate, primarul si politistul se rugau numai al lor sa nu fie. Tata ma privea in ochi, de el imi era cel mai rusine, dar parca stia ca nu am fost eu, insa privirea lui oricum imi parea dura.

Apoi cineva m-a luat de mana si toata ancheta s-a indreptat spre presupusele locuinte ale criminalilor, cea mai apropiata fiind casa lui Pruteanu, situata la 100m de scoala. Mircica Pruteanu intarzia mai tot timpul si toti invatatorii ii reprosau:

         Stai cel mai aproape de scoala si tu intarzii intotdeauna, derbedeule!

Toata lumea intra in curtea domnului invatator de educatie fizica Pruteanu, care nestiind ca va avea atatia invitati si de o asa natura, nu prea se ingrijise de curatenia curtii, ici se vedea o caramida sparta, colo o caldare rasturnata, ici o bicicleta intoarsa fara roti, ca la tara veti exclama voi, deodata se isca o invalmaseala nemaipomenita, politistul gasise sub gard un carton pe care erau insirate nenumarate glonturi artizanale de felul celui gasit in cocostarc. Imediat mainile directorului pe care nu-l credeam chiar asa sufletist se prinsesera de urechile lui Mircica, si cum in privinta asta natura l-a rasplatit din plin cu niste urechi clapauge, de i le mai prindea tat’su cu scoci de ceafa, si astfel directorul il ridica si-l punea la loc pe pamantul mama, de ici taica-su si maica-sa strigau din toate puterile:

         Ia mana de pe baiatul meu, spurcaciune! Apoi s-a iscat o invalmaseala cumplita in care dadeau toti cu pumnii si cu ce gaseau si ei in curtea omului, deh , ca la tara , ati zice voi.

Dupa ce a trebuit sa ma dau dupa un visin ca sa ma apar de jumatatea de cos impletit care zbura spre tasta mea, am decis ca ar fi mai cu cap s-o sterg din gara, am deschis frumos poarta omului, reusind sa subtilizez totusi cheia universala care zacea nefolositoare sub bicicleta desfacuta ca la operatie si fara roti, apoi sarind dintr-un picior pe altul m-am indreptat cuminte spre casa.

A doua zi, pe Mircica il ura toata lumea, cand trecea pe drum toti aruncau cu pietre in el, directorul a vrut sa-l exmatriculeze, insa cum dom’ Pruteanu avea ceva rude pe la judet, si dovedindu-se ca el facuse trebusoara in timpul liber, i s-a admonestat o mustrare aspra, o bataie buna, si o amenda usturatoare lu tac’su. Peste vreo cativa ani dupa ce deja crescusem mare si faceam dragoste cu Irina in timpul liceului, am aflat ca tac’su lui Mircica se facuse popa in satul vecin. Noi sa fim sanatosi, primii.

Sandu

 

Degetul meu (fragmente rupte)

Am cu mine fragmente intregi infipte in memorie din copilaria, care acum imi pare atat de indepartata, amintiri aproape fizice: juliturile de la genunchi care nu reuseau niciodata sa-mi treaca, mirosurile specifice anumitor locuri, senzatiile pe care le-am trait in fel de fel de intamplari, imaginile vii si exacte cum erau atunci cand inca nu alegeam binele de rau din necunostinta de cauza, gandurile si temerile care imi ghidau viata, senzatia de protectie si de nemurire, jocurile care ma faceau sa plec dimineata de acasa si sa ma intorc flamand si murdar seara, dar cu zambetul larg pe fata slinoasa, prieteniile si secretele care ne legau facandu-ne frati de cruce, sau curiozitatea enorma pe care mi-o trezeau fetele de varsta mea, gustul caiselor verzi care imi faceau gura punga, povestile auzite de la ai mei. Acum insirand astea, chiar acum, am devenit din nou strengarul blond si un pic slabut, cu ochii albastri de curiozitate, in pantalonii scurti albastri cu dunga alba care cu cativa ani in urma erau ai surorii mele, si care sigur nu mai puteau continua traditia de ai purta cumva alt fratior daca s-ar mai fi nascut. Povestioara asta nu e exact istoria degetului meu cel mic, nu, acum sincer, nici nu gasesc un motiv pentru care as incepe o povestioara, nu sunt deloc special sau cu cateva stele in frunte. Am spus asta cu un ton ca sa nu credeti ca as incerca sa ma compar cu ditamai clasicii de-au trait cine stie ce aventuri si experiente dramatice sau istorice de cine stie ce avengura, nu. Povestea mea este un sir de amintiri ale celui mai umil si obisnuit baietel, baiat, adolescent, barbat si mosnegut intr-un sfarsit, care incearca sa dovedeasca, sa-si dovedeasca mai exact, ca adus o viata de om plina, cu pietre mari, cu pietre mici, cu nisip si cu doua beri de-asupra, conform anecdotei aleia ((unde pietrele mari sunt evenimentele majore din care-i facuta viata, nasterea, botezul, nunta, primul copil, nu stiu, mai sunt vreo cateva, apoi viata mai e compusa si din pietricele, evenimente importante pentru tine pentru ca sa-ti traiesti viata cumsecade si sa te bucuri de ea: prima masina, absolvirea facultatii, o zi de nastere, prima experienta sexuala (bine asta trebuie incadrata la evenimente majore), castigarea unui meci cu echipa ta, o calatorie undeva intr-o tara indepartata, si in sfarsit nisipul adica tot ce-ti umple viata de zi cu zi, o dimineata in care soarele iti straluceste, sarutul primit de la fiinta draga, o cafea buna, o melodie care te face sa zbori, orice, fapte care te fac sa zici ca merita sa traiesti pentru ele. Despre alea doua beri nu zic nimic.

 

Degetele mele sunt strambe, subtiri, noduroase, degete de care m-am rusinat tot timpul cat am fost copil, cand am crescut am inventat o poveste despre ele care ma facea un fel de erou in fata altora. Eu intotdeauna am fost bun la nascocit povesti, cred ca pentru ca stiu sa mint foarte frumos, povestea mea era ca pe la varsta de patru ani, cand in curtea noastra taica-meu construia fel de fel de acareturi si anexe pentru o adevarata gospodarie, avea si o presa de facut caramizi, pui mortarul apesi butonul, hop caramizile, facute dreptunghi, doar le pui la cuptor si gata. Pai eu bagasem degetele mele intregi, degetele alea de copil exact sub presa aia, care mi-a sfaramat degetelele mele. Prin urmare cateva luni am umblat cu sechele de sarma pentru sustinerea oaselor, sa stiti ca m-a durut enorm, si am si acum cateva sarme/sechele d’alea puse undeva deoparte.

Nu stiu de ce, dar degetele mele ieseau in evidenta aproape intotdeauna cand vorbeam cu cineva strain, si bineinteles ca trebuia sa repet iarasi povestea mea si sa primesc parerile de rau. Degetele mele imi erau foarte utile asa cum erau ele, adica nu ma simteam timorat ca degetul mic imi era indoit foarte mult spre inelar, aratatorul, mijlociul si inelarul cu inchieiturile prea mari, iar singurul deget cat de cat normal era degetul mare, nu, nu. Pentru mine erau degetele mele perfecte, cum sunt si pentru tine degetele tale, ceva de genul.

Cum tatal meu stia sa mestereasca orice, sau aproape orice, am prins si eu repede gustul pentru mestesuguri, imi ciopleam o sabie, un pistol, un tractoras din bucati de lemn, stiu ca toata lumea le zicea masinute, dar eu le ziceam tractorase, cred ca din cauza ca m-am nascut la tara si am crescut acolo. Imi aduc aminte si acum lada cu tot felul de jucarii, de la cele cumparate de tata sau de mama pana la cele facute de mine sau de sora-mea. Bineinteles ca mesterind tot felul de chestii, se intampla sa-mi bestelesc degetele foarte des, asa ca intotdeauna aveam rani proaspete sau tot felul de bandaje facute in graba, cu o fasie de tifon si cu o frunza de patlagina, frunza care facea minuni intotdeauna, pentru ca stiam ca e frunza magica. Mai intotdeauna degetul aratator era cel care suferea cel mai mult, cred ca era cel mai exploatat deget, stiu ca ajunsesem sa pierd sensibilitatea palpatiei cu el, adica am pierdut unul din cele cinci simturi, intr-atat de uzat ajunsese.

Acum parca ma simt ciudat vorbind despre ele, despre degetele mele, si ma cuprinde un pic melancolia acelor vremuri, melancolie care necesar apare cand iti amintesti de vremuri de altadata, vremuri care intotdeauna iti par cele mai frumoase, cele mai bune, dintre cele pe care le-ai trait si pe care nu stiu daca apuc sa le mai traiesc. Din cand in cand ma uit la maini mele, imi intind palma spre fereastra, las ca lumina sa-mi treaca printre degete, au ramas la fel de-a lungul timpului, pielea insa s-a mai incretit, dar forma lor a ramas la fel, le zambesc si le felicit ca au ajuns pana la aceasta varsta toate la un loc, desi au avut destule ocazii sa se desparta.

Stiu ca nu poti gandi cu degetele, desi la cate stiu sa faca ar trebui sa aiba acolo in burice un creier mic, micut. Cu ele stiu sa pictez cat de cat onorabil, stiu sa fotografiez, sa fac fel de fel de mancaruri delicioase sau doar mancabile, sa scriu mult si frumos, sau urat si prost, stiu sa pescuiesc, sa joc sah, sa jonglez cu creionul printr ele, sa dau mana cu prietenii si cu restul, sa arunc pietre facand broscuta pe lac, sa-mi sprijin savant capul, scarpinandu-ma profund in crestet in cautarea unei idei, sa mananc seminte la un meci, sa mesteresc ikebane sau orice alt obiect util si inutil, sa tastez repede la calculator fara sa ma uit la taste, sa rup iarba si s-o arunc in sus asa de nebun, sa fumez, sa inot, sa fac masaj, sa construiesc castele de nisip pe malul marii sau al oceanului, sa mangai sanul unei femei, sa prind fulgii iarna cand ninge, sa tin lingura, cutitul si furculita cand mananc, sa tin telefonul cand vorbesc, sa gesticulez sau sa arat semne obscene, sa lansez zmei cand vantul jucaus face pe nebunul, sa-mi leg sireturile, sa cant un pic la chitara, adica sa zdrangan un pic, sa simt finetea fainii proaspat macinata, sa rasfoiesc filele unei carti, sau sa scriu cu penita randuri siruite drept pe o coala de hartie alba, sa bat darabana cand ma plictisesc, sa scot ochii cuiva la nevoie, sa butonez telecomanda, sa modelez din plastelina sau argila cele mai nastrusnice figurine, sa aprind un foc in orice conditii meteorologice, sa cos nasturii si chiar sa peticesc cate o gaura, sa pipai clapele pianului, si bineinteles ca multe alte lucruri mult mai importante decat cele pe care le-am enumerat.

           

La gradinita maica-mea ma dadea doar cat era anul scolar, cand venea vacanta ma lua acasa, sa ma educe ea. Cand treceam pe langa gardul gradinitei imi vedeam colegii cuminti care ma priveau lipiti de gard, precum privesc pasarile inchise in colivie pe cele care zboara nestingherite in inaltul cerului. Spre deosebire de alti copii de varsta mea, paream cu cativa ani mai in varsta si eram si foarte inalt, chiar si in scoala, atat timp cat am invatat nu a fost cineva mai inalt ca mine. Insa la gradinita se observa chestia cu inaltimea cel mai usor, stiu si acum mame ingrijorate de greutatea si de inaltimea copilului lor, daca cumva nu se dezvolta saracutul cum trebuie. Si toata vara cat era ziua de lunga umblam lela prin lanurile de grau, pe la iaz, la scaldatoare, pana pe la trei cand veneau acasa si cei de la gradinita ca sa ne punem serios pe treaba. Strada pe care am crescut eu, sau mai bine zis mahalaua, se numea Fluturica, nici acum nu stiu de unde are denumirea aceasta, dar inca nu ma deranjeaza aceasta problema. Deci cum ziceam mahalaua noastra era cel mai nou cartier din sat, prin urmare mai toti vecinii nostri erau tineri si in concluzie copii erau foarte multi, la o simpla numaratoare pe care o fac in gand erau cam la o suta de copii de la 1 la 18 ani. Asa ca companioni mai intotdeauna aveam, aveam o gasca propriu zisa, pentru ca strada noastra era impartita neoficial de catre noi copii in trei parti, colturile si centrul, capatul strazii era coltul, eu eram din centru, unde era si cea mai mare distractie, insa deseori mai treceam si pe la colturi, depindea de perioada, de verisoarele prietenilor mei venite in vacanta de vara si asa mai departe. Dar nu doar educatia m-a impiedicat sa nu prea am treaba cu gradinita, ci micile accidente, in care nimeream absolut uimitor, de exemplu daca ai auzi ca un copil de 4 ani si-a prins degetele in cureaua de transmisie a unei combine care facea baloti de paie la cativaisprezece kilometri de cea mai apropiata localitate, voi ce ati crede, se poate intampla asa ceva? Sau ce ati crede daca la spital, langa copilul dumneavoastra care are o mica julitura la cot, se aseaza un copil care are atarnanda o veverita cu coltii aia din fata bagati adanc in degetul aratator, inca vie si asa mai departe? Sau un alt copil cu claviculele rupte din cauza ca a cazut dintr-un plop de la vreo 4 metri inaltime in coate, pentru ca mainile ii erau ocupate cu doi pui de gugustiuci? Sau alt drac de copchil care are tatuata o moneda de 20 de copeici, dar cu tot cu moneda exact in palma, moneda fiind inainte de asta adusa la mica etmperatura de 200 de grade Celsius, atat cat sa nu topeasca aliajul monedei din 1985? Sau cu degetelul aratator taiat in doua pe lung pana la cea mai apropiata incheietura, incercand sa taie cu fierestraul o scandura pentru o sabie de lemn? Well, ati zice ca am avut o mama cu nervi de otel si asa mai departe.

 

            Am un mod foarte ciudat de a tine o sticla in mana, o tin doar cu doua degete, cu aratatorul fac un inel in care tin gatul sticlei si cu mijlociul o sustin. Nu apuc decat sticlele mari cu toata mana, si intotdeauna imi pare ca le voi scapa pe jos. Mi-aduc aminte cand cu tata impreuna am cumparat prima sticla de doi litri de fanta, la sticla de plastic. Normal ca tata nu a fost de acord sa ia pisatul ala galben si asa mai departe,  ce, compot acasa nu avem? Insa la insistentele mele, care eram un profesionist in santaje, extorcari, simulari si alte escrocherii in privinta induiosarii parintilor, tata a scos portofelul, sau de fapt a scos banii din buzunar, ca nu avea portofel, si mi-a luat-o. Sticla aia se dovedise insa atat de utila dupa ce am baut sucul, ca lui taica-miu numai ca nu-i mai parea rau, din contra credea ca a facut o buna ivestitie. La camp, la vie, la coasa, in padure, oriunde, trebuia sa iei apa cu tine, si sticla aceasta dovedise calitati uimitoare de stocare si manevrare, doar ca se incalzea cam repede la soare. Si uite ca intr-o dimineata cu soare cand mergeam la cosit, ne oprisem la izvoras sa umplem sticla cu apa, noi o numeam fanta, si asa a ramas in vocabularul nostru orice pet, oricare bautura ar fi continut, dupa ce am umplut-o cu apa rece si cristalina nu stiu cum am reusit sa o scap pe jos, imi alunecase cred de la apa ce siroia pe ea sau de la degetele mele strambe, insa am scapat-o direct pe trotuar. Si cum inainte nu se folosea plasticul de azi, adica rezistent la cazaturi, fanta mea a crapat. Am ramas asa cu mainile in aer, nu-mi venea sa cred, iar taica-miu a luat-o si a intors-o invers sa nu mai curga apa din ea, lasa mah cascatule ca o lipim acasa cu ceva. Tin minte in studentie, odata de Craciun venisem acasa la ai mei, trecand pe langa vechiul beci pe un raft plin de praf si panza de paianjen era fanta aia lipita cu smoala plina cu un lichid galben, intrand in casa voiam sa-i aduc aminte tatei despre ea, insa am uitat si acum mi-am adus aminte de ea.

                       

            Nu prea stiam sa ma bat cand eram mic, la scoala aveam reputatie de baiat cuminte, baiat de-nvatator, insa se mai intampla sa ma iau la bataie cu vreun prieten sau dusman, si sa-mi dea bulionu’ pe afara ori mie ori lui. Ma descurcam cat de cat, daca aveam un adversar mai mare insa recurgeam pe loc la tactica te spun lu’ tata, si mai intotdeauna cat am fost in scoala mergea. Tata avea o reputatie cam proasta in privinta batailor, era foarte bataus, ii cam stia lumea de frica, si ca profesor deseori recurgea la cate o palma cand nu erai cuminte de-ti sareau mucii pe pereti. Si nu arareori imi reprosa, da-i ma, nu-ti fie frica, da fara mila, asa zicea el. In liceu insa am invatat la liber tranta, lupta noastra traditionala, seara doar in chiloti pe covorul din mijlocul camerei ne luam de ce ne puteam apuca si ne aruncam pe paturi scaune, noptiere, pana cineva dadea semne de oboseala, sau vanataile dureau prea tare. Insa cea mai tare bataie am luat-o in perioada liceului, cand venisem in satul meu la discoteca, si unii de ani mai mari ca noi incepusera sa se ia de gasca noastra, de fapt era o tradare, unul de al nostru ne-a parat. Dupa ce am pus doi jos, au tabarat vreo 4 asupra mea si mi-au dat pana m-au lasat lat. Nu ramasesem cu mari vanatai, caci acasa mi-am pus ghiata pe fata si pasta de dinti, nu mai tin minte de unde o stiam p’asta cu pasta, dar cred ca a ajutat, caci dimineata cand a venit politistul de sector sa ne intrebe care si cum, eram doar cu o vanataie sub ochi, spre disperarea mamei.

Insa cand am crescut am invatat sa ma bat si sa ma apar cu succes, totusi rareori intram in batai, iar cand vedeam ca am adversari prea puternici nici nu intindeam coarda. Din cauza ca nu stiam cum sa tin pumnul, odata cand i-am aplicat un uperkut unui destept, mi-am rupt cateva oase ale degetelor mele, si cateva saptamani a trebuit sa port o atela cu ghips. De ce am pornit-o pe asta cu bataile? Voiam sa zic despre degete ca nu prea resimteam loviturile dupa, aveam oase tari, asa o linisteau doctorii pe maica-mea intotdeauna dupa vreun accident cu bicicleta si apoi cu motocicleta, o sa-i creasca la loc si asa mai departe, si-mi faceau cu ochiul, doctorii.

 

Pe prima mea mare iubire din liceu o chema, nu stiu, hai sa-i zicem Irina, iar cand o tineam de mana intotdeauna isi strecura degetul mic printre inelarul si degetul meu mic, zicea ca astfel legatura noastra este de nedespartit. Acum ca sunt batran si nimeni nu ma mai iubeste, imi dau seama de nepretuirea acelor clipe cand frematam cand o strangeam in brate si o sarutam usor, apoi din ce in ce mai complicat, dar totusi nevinovat. Scot din vechile albume cu fotografii, poza ei, ii mangai obrazul din poza cu degetele mele noduroase, simt inauntru meu o caldura care ma cuprinde si o lacrima care-mi inunda obrazul. Acum as da totul pentru un minut in bratele ei, sau o ora cum zicea Eminescu, o ora si sa mor. Cred ca as fi fericit. A doua mea mare iubire era pentru mine un fel de pact, pe fata sa zicem ca o chema Irina, insa ei niciodata nu i-a placut degetele mele, ma si tachina cateodata. Era foarte frumoasa si familia ei era foarte bogata, pe atunci incercam sa invat  oamenii si invatam sa nu-i judec. Irina era foarte arivista, invata foarte bine, se punea bine cu toti profesorii si cu toate persoanele care o interesau, era atrasa de putere, faima, lucruri scumpe, va ganditi ce o fi gasit la mine? Exact, si eu cateodata imi puneam intrebarea, desi sa stiti ca atunci in liceu eram un fel de vedeta, dar nu insist acum cu asta pentru ca sunt modest de data aceasta. La inceput nu-i placea de mine, pentru ca nu ma cunostea, ei nu-i placeau cei care ramaneau necunoscuti pentru toata lumea. A fost prima fata care a facut primul pas in a ma cunoaste, m-a luat de mana, m-a dus in cancelarie si apoi m-a sarutat. Atunci eram doar recunoscator, mai tarziu incepusem sa-i apreciez valoarea ei de vulpe sireata, mi-am dat seama ca o sa ajunga departe, repede. Mi-a daruit odata un inel din titan cu un craniu incrustat pe el, ca un roker ce ma aflam, pretuiam astfel de daruri, si a incercat sa mi-l puna pe inelar, dar se dovedi prea larg, eu l-am pus pe aratator care era putin mai gros insa ea mi-a zis ca relatia dintre noi nu va dura daca-l voi tine pe aratator, acum nu stiu daca o relatie are vreo legatura cu degetele, insa cam peste o luna un vechi prieten de al meu mi-a marturisit ca-i place de ea, eu m-am gandit la costul de oportunitate si i-am cedat-o. Nimeni nu m-a inteles dupa asta, am tras concluzia ca sunt geniu, doar aia nu sunt intelesi de contemporani. Era cevad e genul : „Nobody is perfect, I’m nobody, thus I’m perfect”. Apoi am plecat la facultate si asa mai departe.

 

Anunțuri

2 comentarii so far
Lasă un comentariu

foarte destept moldoveanul asta! baga detalii despre el!:)

Comentariu de interesant!

nice blogul

Comentariu de Mihai




Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s



%d blogeri au apreciat asta: