ElsiEa’s Weblog


New York
Ianuarie 21, 2010, 11:38 am
Filed under: La el acasa | Etichete: ,

Melodia zilei, care-mi aduce aminte de New York si-mi da o dispozitie buna. Amintiri gramada, imagini, filmulete scurte in minte…

Buna dimineata!



It’s ninging!
Ianuarie 19, 2010, 9:59 am
Filed under: La el acasa | Etichete: , ,

Adica NINGE! Superba zapada virgina dimineata. Te uiti si e alb. Si scartaie sub bocanci. Si te infasori in fular, tragi caciula mai tare pe urechi si ochi… Asta inseamna iarna, spiritul sarbatorilor. Sa vina Craciunul mai repede!

BUNA DIMINEATA!



Buna Dimineata Soare!
Ianuarie 16, 2010, 9:46 am
Filed under: La el acasa | Etichete:

De ceva timp imi salut prietenii (si nu numai) cu „buna dimineata”, indiferent de moment. Unii incearca sa ma corecteze, sa-mi spuna ca e amiaza/seara/noapte, altii ma cunosc mai bine si nici nu se streseaza, iar ceilalti au ‘adoptat’ si ei stilul asta. Si pe ‘neatza’ in loc de ‘salut’. Comportamentul asta de om nebun are legatura cu postul anterior, si cu ‘priveste lumea in fiecare zi ca si cum ai vedea-o pentru intaia oara’. Adica nu-ti plac inceputurile? Inceputul unei prajituri, a unei mese copioase, inceputul unei sticle de bere, cand iti e sete si pui sticla la gura si parca nu ai mai lua-o de acolo. Inceputul unei relatii cand totul e frumos si vrei sa cunosti cat mai multe, si fiecare lucru nou te atinge, te emotioneaza, iti spune o poveste, buna-rea, bine-rau… nu conteaza. Iti spune. Inceputul concediului, inceputul unui somn lin, inceputul de weekend, cand stii ca vine sambata si nu trebuie sa te trezesti dimineata, nu suna niciun ceas… Eu unul nu pot dormi mult in weekend. Si aseara, desi mi-am inceput somnul de weekend pe la ora 3 dimineata cred, la 7:30 eram cu ochii pe geam sa vad, se mai face lumina azi? sau nu? Culmea e ca ma simt odihnit. As vrea sa ma insoteasca sentimentul asta mereu (sentimentul de buna dimineata sa-l numim). Si sa gasesc oricand in ceva vechi si banal, ceva nou si buna dimineata!

PS: merg la fotbal azi 🙂



Priveşte lumea în fiecare zi ca şi cum ai vedea-o pentru întâia oară
Ianuarie 6, 2010, 8:49 pm
Filed under: Ai trait degeaba daca..., Anii mei si tineretea, La el acasa | Etichete: , ,

–        Ştii, Tanti Roz, am impresia că oamenii au născocit un alt fel de spital decât cel care există de-adevăratelea. Unu’ în care te faci că vii ca să te vindeci, când tu de fapt intri acolo ca să mori.
–        Ai dreptate, Oscar. Şi cred că se face aceeaşi greşeală şi în ceea ce priveşte viaţa. Uităm că este fragilă, gingaşă, efemeră. Ne comportăm cu toţii de parcă-am fi nemuritori.
––––––––––––––––––––––––––––-
– Eu găsesc că eşti un băiat frumos, Oscar.
După care, Tanti Roz a pus capăt conversaţiei. E al naibii de plăcut s-auzi astfel de vorbe, te ia cu un soi de tremurici, de nici nu mai ştii ce să răspunzi.
– N-aş vrea să plac numai datorită fizicului, Tanti Roz.
– Ia zi, ce simţi tu pentru ea?
– Aş vrea s-o apăr de fantome.
––––––––––––––––––––––––––––-
– Oscar, boala este un fapt, ca şi moartea, nu o pedeapsă.
– Se vede că dumneata nu eşti bolnavă!
– De unde ştii tu că nu sunt, băiete?
Asta mi-a închis pliscul. Nu mă gândisem vreodată că Tanti Roz, care-i întotdeauna săritoare şi atentă cu cei din jur, ar putea avea şi ea problemele ei.
––––––––––––––––––––––––––––-
– Da, ursul meu. Ăla din dulap. Acolo sus, pe etajeră. E ursul meu de când eram mic, uite, nu i-a mai rămas decât un ochi, bot n-are, nas n-are, şi-a pierdut jumătate din umplutură şi tot corpul îi e plin de cicatrici. Seamănă niţel cu tine, Tanti Roz. L-am adoptat în seara când dobitocii ăia de părinţi ai mei mi-au adus un urs nou. Auzi, să accept adică un urs nou-nouţ! N-au decât să accepte ei un frăţior nou-nouţ dacă le convine, n-au decât! Aşa că l-am înfiat pe Bernard. O să-i las moştenire tot ce am. Dacă vrei, te înfiez şi pe tine, Tanti Roz.
––––––––––––––––––––––––––––-
P.S. Nici o dorinţă pe ziua de azi. Mai răsufli şi tu niţel.
––––––––––––––––––––––––––––-
Încerc să le explic părinţilor mei că viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi.
––––––––––––––––––––––––––––-
Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atâta se cade să ai bunul gust de a aprecia viaţa. Trebuie să devii rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de viaţă, dar la o sută, când nici măcar să te mişti nu mai eşti în stare, trebuie să ştii să-ţi pui inteligenţa la lucru.



Say I love Goa
Ianuarie 3, 2010, 11:09 pm
Filed under: Ai trait degeaba daca..., Anii mei si tineretea | Etichete: , , , , , , ,

Pentru pozne din Goa:

link

Cica pozele urmaresc firul povestii…

Mai intai si mai intai, sa dam Dogarului ce-i al Dogarului. Johnny a gasit aceasta locatie superba, sau locatia l-a gasit pe el, dar nu conteaza, important este ca el ne-a aratat calea si site-ul de unde sa rezervam biletele de avion. Apropo de site, sa nu uitam peripetiile cu biletele de avion si cele minus 12 milioane de pe un anumit card, fara o confirmare ca s-au rezervat ceva bilete. De fapt hai sa fie 18 milioane, ca a dat si Paulica vreo 6 asa cu un click! In cele din urma s-a rezolvat cu interventii, telefoane, spagi etc… india style.

S-a plecat cu mic cu mare, intr-o… sa-i zicem masina, cu perdelute, si una bucata sofer cu parkinson. Ii tremura piciorul pe acceleratie de ne-a dus pana la aeroport numai in suturi, pe timp de noapte, sa putem dormi linistiti. La aeroport, toate bune si frumoase, pana cand am vazut avionul cu care urma sa zburam. Era cam cat 2 autobuze… dar spre deosebire de dricul cu perdelute, avionul a avut piloti buni, probabil bausera o vodka inainte si au avut sange in mansa. Cand am coborat cele 3 trepte ale avionului ne-a lovit o caldura sanatoasa si o umiditate maricica, desi era cred ora 6-7 dimineata. Dupa caldura si umiditate te mai socheaza lipsa mirosului specific indian, adica nu mirosea urat (ca sa nu spun ca nu pute). Ne-am dezmeticit si am luat 2 taxiuri pre-paid, ca la cartele, pana in Calangute… am spart vreo 1200 de rupii pe ele, 6 persoane… 40 km. N-am mai comentat nimic ca am facut o ora, pentru ca drumul te fura, si cand dai 10 lei pt 40 de km iti e si rusine sa calculezi cat ai dat pe kilometru. Palmieri peste tot si multa vegetatie salbatica. Din loc in loc mai dai peste un grup de vaci in tranzit, sau daca esti norocos peste un elefantel de plus. Simti nevoia sa fotografiezi tot, sa-ti intiparesti in memorie fiecare imagine, fiecare sunet, sa iei tot inapoi cu tine sau sa opresti timpul in loc. Intr-un final, dupa doua incercari si o ratare, ajungem si la cazare. Norocul nostru ca stam doar o noapte si ne intereseaza sa fie curat, altfel trecem peste privelistea de jungla din spatele Antonio’s Plaza; peste aparatul de aer conditionat antic; peste frigiderul din dotare, primul model iesit pe poarta fabricii arctic de la goaesti; peste scaunele de plastic albe, suflate cu praf gri… Te gandesti doar la plaja, apa, nisip, palmieri. Luam prosoapele si directia plaja in 2 timpi si 3 miscari. Nici 10 minute pe o strada care-mi aduce aminte de litoralul romanesc, cu tot felul de magazinase si suveniruri printre care treci rapid, sa nu cumva sa te agate vreun merchandiser. Si-ajungem si la plaja. Calangute beach. Un nisip rosiatic, la fel ca solul indian, nu prea multa lume, mai multi vanzatori ambulanti decat turisti, multe imagini de vazut si de luat acasa. Plaja, o bere, baie. Incredibil de calda Marea Arabiei in perioada asta. Si pe cat de calda, pe atat de sarata, dar eu unul m-am obisnuit repede si nu prea voiam sa mai ies. Cel putin de intrat intram cat de des aveam ocazia. Dar ce-i mult strica, asa ca spre pranz gasim noi o locatie sa mancam, la Maggies. Foarte tare patronul de acolo, Simon, care ne-a intampinat la masa, atat la pranz cat si seara. Genul acela de om pe care nu te astepti sa-l intalnesti intr-un asemenea loc si care te surprinde placut. Mancare excelenta, nepicanta, si niste preturi de te chinui sa iesi undeva la 5-600 de rupii cu o masa (sub 10 euro adica…). Nu pierdem prea mult timp cu mancatul, avem de umblat. Din nou ne loveste norocul si dam peste un ‘taxi’ care ne-a plimbat in cele 2 zile cat am stat in Goa pentru un pret de care aproape ca imi e rusine. Prima destinatie, Vagator Beach… o plaja cu multe pietre si niste peisaje de vis. Aceeasi apa calda, dar marea ceva gen Mamaia, mergeam cam mult ca sa-mi ajunga apa pana la genuchi. O sesiune de shopping ambulant, direct pe plaja, agatati de merchandiserii de care vorbeam. Abia am scapat de ei, dupa care te inveti si le raspunzi doar in romaneste… asa mai scapi. Apoi un mojito, o sesiune foto Genistyle, iarasi o baie, putina prajeala, un apus de rasarit, drumul inapoi, o cina la Simon, unde Tom a servit baby shark la gratar, putin club plin de rusi dubiosi, muzica stropita cu vodka si ceva dansuri moderne, pe melodii romanesti, o noapte inca tanara terminata inainte sa inceapa. Evident, pentru mine nu putea lipsi o sesiune de plaja nocturna, cu riscul de a baga in sedinta pe toata lumea si de a-mi gasi frigiderele pline cu carne. Cred ca mi-a venit in timp util mintea la cap si n-am intrat si in apa… pacat.

A doua zi a inceput cu o sesiune de leapsa cu niste delfini liberi intr-un golf. Mai frumos a fost drumul prin Aguada Bay. Aducea putin a delta, dar diferit si cu palmieri. In golf vreo 5-6 delfini erau fugariti de-a dreptul de tot atatea barci cu turisti care-i urmareau peste tot. Dupa delfini, puscaria locala, asezata fix langa o casuta, gen mansion… cica a unui traficant de diamante… da’ halatu’? cate halatu? A, si un fort. Ca in Goa sunt multe forturi. Goa asta a fost colonie portugheza, si se vede. Si se simte.

Dupa delfini, vrem o plaja salbatica, ceva mai retras asa, cu imagini de pe postcard-urile cu goa. Directia Ashvem Beach, o locatie care nici nu e pe harta. Un drum pe unde ne intrebam daca dupa ziua de astazi o sa mai avem toate organele la noi si nu pe e-bay. Unde ne bagi ba in jungla asta? O plaja mare si slab populata, fara prea multi vanzatori ambulanti, cu multi rusi si un nisip de vis, care frige la talpi! Imi era dor sa ma friga nisipul in talpa. Si acum imi este, dar mai astept putin. O plimbare, o baie, ceva poze cu barcile de pescuit ale localnicilor, dar si cu niste colibe foarte interesante, ridicate printre palmieri, o jungla mica… nici nu-mi vine sa cred ca este decembrie. Dau un telefon doua in tara ca sa ma conving (sau ca sa mai necajesc vreun infrigurat). In partea cealalta, citez „caaaaat??? 30 de grade… aici sunt minus 3 si parca sta sa ninga…”. Stai tolanit la soare si nici nu-ti vine sa crezi.

Si vine si vremea sa plecam. Sa ma bucur de ce-am vazut, sa-mi para rau ca am stat prea putin? Nu mai conteaza ca avionul a intarziat vreo 2-3 ore pierdute prin aeroport la intors. Suna-l pe Harsha sa mai aduca 4 freshuri de portocale si desfa vodka aia ca macar cu mintea sa ma intorc in Goa si sa mai stau cateva luni, macar pana trece iarna asta…

BIIIIIIIISSSSSSSSSSS

Hai sa punem si un filmulet…

Snooooooooooooop dooooooooooooooooggy doooooooooooooooooog!!!



Uniquely hip Singapore
Decembrie 30, 2009, 5:04 pm
Filed under: Ai trait degeaba daca..., Anii mei si tineretea, La el acasa | Etichete:

S-au pus cateva poze pe facebook din Singapore… Cuvintele… cui i-ar mai trebui?
link



Dus cu sorcova!
Decembrie 27, 2009, 9:50 pm
Filed under: Uncategorized | Etichete: , , , ,

Exista oameni care ne fac viata o sarbatoare si sarbatori care ne amintesc de oameni minunati.
Se potriveste perfect fraza asta cu ultima perioada! Mulsumesc Iulia pentru mesaj ;).

In alta ordine de idei, priveste lumea in fiecare zi ca si cum ai vedea-o pentru intaia oara!

Buna dimineata!